M-am trezit alergand prin ploaie razand, ca un copil. Si mi-a placut. La nebunie. Astazi am repetat experienta de saptamana trecuta cand, plecand din oras, unde am fost la un suc avec ma meilleure amie, o ploaie torentiala s-a pornit de parca ma chema. Si nu am putut rezista. Pana in statia de taxiuri. Dar cert e ca pana acolo m-am udat pana la piele dar nu mi-a parut rau. Daca pana atunci eram putin ( mai mult) cam morocanoasa, aventura prin ploaie clar m-a binedispus instantaneu si mi-a adus aminte de o zi draguta de vara, de cand eram mica si ma intorceam de la biserica cu sora mea, prin ploaie, alergand pe mijlocul strazii in picioarele goale. O zi frumoasa de care mi-e dor dar pe care am retrait-o din plin.
De-abia astept urmatoarea ploaie!

18

A venit si ziua asta. Imi amintesc ziua in care am facut 14 ani si mi s'a pus buletinul in mana. Ma gandeam ca peste 4 ani o sa fiu majora. Dar ziua asta mi se parea atat de indepartata...Iar acum ziua aia mi se pare atat de recenta, de parca ar fi fost ieri.
Iata ca am intrat si eu in randul lumii.E o zi deosebita pentru faptul ca e ziua majoratului dar intr'o masura lasam in urma copilaria. Ma rog, doar unii dintre noi.
Nu conteaza varsta. Nu trebuie sa ne bucuram ca implinim o anumita varsta, ci doar pentru ca este ziua nostra.
Varsta e cea pe care o simti, nu cea din buletin.

fara cuvinte

Pur si simplu urasc uneori cuvintele. Ma gandeam odata cum ar fi daca ele nu ar exista. Am fi gasit, bineinteles, un alt mijloc de comunicare. Dar cuvintele... Cateodata simt ca nu am indeajuns timp sa vorbesc, sa spun tot ce am in cap, ca am prea multe idei de exprimat si prea putine cuvinte de folosit... Dar pe o alta parte, sunt momente cand pur si simplu imi doresc din strafundul fiintei sa nu scot nici macar un cuvant. Nici cel mai simplu cuvant.Imi doresc sa nu fiu intrebata nimic, sa nu se astepte de la mine sa vorbesc. Nu vreau sa fiu auzita. Vreau doar sa tac si sa privesc in jurul meu. Fara sa scot un cuvant. Sa vorbesc doar cu mine, fara sa ma auda nimeni. Sa nu fiu nevoita sa imi aleg cu grija cuvintele pe care le folosesc, fara sa imi fac griji ca ele pot rani pe cineva, sa imi spun ceea ce vreau sa aud, ceea ce am nevoie sa aud, sa vorbesc cu mine si sa ma si ascult, sa fiu sincera cu mine si sa aflu ce vreau, ce simt si ce astept de la ceilalti ca sa stiu ce sa cer.
Pentru ca nu poti refuza sa vorbesti. Simti aceeasi nevoie sa vorbesti ca atunci cand refuzi sa o faci. Pentru ca ai nevoie de liniste. Cand simti ca ai gasit raspunsurile pe care glasurile care iti suna in urechi zi de zi nu ti le ofera, dai glas gandurilor tale si revii la normal.

Cu o floare nu se face primavara.Cu mai multe, da:)

Sa fim iar copii

Ma uitam astazi la niste copii intr'un parculet cum se dadeau in leagan sau pe tobogan.Sa fiu iar copil e singurul lucru de care imi este dor cu adevarat.Pentru ca fiind copil, toate lucrurile frumoase care acum ne lipsesc, vin odata cu acest lucru.
Fiind copil, nu ai grija consecintelor faptelor tale, a zilei de maine sau a tuturor tampeniilor care ne macina acum.Esti copil si pur si simplu nu iti pasa de ce va fi maine, daramite peste un an, doi.Nu iti faci griji ca trebuie sa inveti, sa iti faci un viitor, o familie.Te bucuri doar de ce ai si iei totul asa cum este, nu incerci sa gasesti un explicatie pentru tot ce se intampla in jurul,nu iti complici existenta.

Cum nu mai putem da timpul inapoi, zic doar sa incercam sa mai fim copii din cand in cand , sa uitam pentru cateva ore de toate grijile care au grija sa ne macine o viata intreaga si sa ne bucuram de viata : sa ne plimbam , se na ducem in parc, sa ne dam in leagan, sa spunem mai des " Te iubesc" , sa zambim si sa radem.Dar asta sa o facem in fiecare zi, chiar daca nu avem motive de bucurie.Sa ne bucuram ca traim, sa radem cand ne aducem aminte de copilarie si sa zambim cand ne gandim cate lucruri frumoase ne asteapta in noianul de necunoscut pe care viata ni-l ofera.

Ploaie in luna lui Marte

La sosirea primaverii nu am cum sa nu ma gandesc la vantul usor rece, la soarele care ne arunca cateva raze timide si fara putere si la ploile din luna lui Marte.

Dezamagiri...

Nu cred sa existe persoana pe-acest pamant care sa nu fi cunoscut vreodata dezamagirea.
Si cel mai rau lucru posibil in situatia asta este ca dezamagirea sa vina de la sufletul tau geaman, de la sufletul care te cunoaste chiar mai bine decat te cunosti tu insuti.Dar exista loc si de mai rau.Exista atunci cand dezamagirea vine ca o urmare intarziata la dezamagirea pe care tu ai adus-o acelui suflet.
Aici nu cred ca e vorba de "Dinte pentru dinte". Pentru ca e vorba de doua suflete.De doua suflete ranite.
Dezamagesti.Si dup-aia, faci tot posibilul ca sa recastigi increderea, ca totul sa fie chiar mai bine decat inainte.Reusesti, sau, cel putin asa crezi tu.Greu, dar sigur.Si cand culegi rezultatele pe care le depui si crezi ca ti-ai recuperat greseala, se intampla.
"What goes around, comes around"- cred ca este mult adevar aici.Dar sa se aplice si in cazul unor suflete care s-au avut unul pe celalalt,au trecut amandoua prin aceleasi necazuri si bucurii, au impartit aceleasi sentimente de fiecare data?Uite ca da, se poate.Voit sau nu, se intampla.Si acum nu stiu ce doare mai tare.Amintirea unei vechi dezamagiri sau descoperirea unor transformari in acele suflete?Este atat de adevarat ce timpul le vindeca pe toate...Trebuie doar rabdare.Da-mi Doamne rabdare, dar da-mi-o acum!
Ce se va intampla mai departe?Increderea se va recastiga, dar nu va mai fi niciodata ca atunci cand eram copii si ne iubeam una pe cealalta asa cum o faceam atunci.Era si varsta care nu implica toate "aspectele" tineretii.Candva, vom din nou aceleasi copile nebune care ne iubeam indiferent de ce faceam, dar nu in totalitate.Caci rana nu va mai fi, dar semnul ei va ramane.